Thales din Milet (625-550 î.e.n) este văzut drept „Părintele filosofiei”, respectiv unul dintre Cei Șapte Înțelepți ai Greciei. Reprezentativă și emblematică pentru spiritul inovator al metodelor sale de interogare și cercetare este o scurtă anecdotă despre acesta, culeasă din opera lui Platon, Theaitetos: în timpul unei scurte plimbări, captivat de o meditație asupra cerului și stelelor, Thales cade într-un puț, stârnind hohotele de râs ale slujnicei care îl acompania. Aceasta îi reproșează cu ironie că, preocupat fiind în încercarea de a afla ce există în ceruri, nu este în stare să fie atent pe unde calcă. Veridicitatea sau autenticitatea deplină a întâmplării au o relevanță de ordin secundar, căci în importanță primează semnificația metaforică a alegoriei: expresia primelor forme de reflecție filosofică, o punte între formele de cunoaștere prin dimensiunea mitului și specificul filosofiei, dimensiunea rațiunii. Tendința intuitivă este de a considera un răspuns ca fiind consecința unei întrebări, însă, exact ca în știință, rolul unei teorii, ipoteze, construct sau model este de a augmenta complexitatea și acuratețea unei întrebări, respectiv de a-i lărgi granițele conceptuale. Așadar, se observă ciclicitatea chestionării: finalitatea întrebării este o variantă mai completă a celei inițiale, proces intermediat prin perspectivele propuse de răspuns. Astfel, prin anticiparea pur intuitivă a avantajelor unei abordări „experimentale”, Thales, ceilalți ionieni (Anaximandru și Anaximene) și în general toți presocraticii, modelează geneza, în spațiul elen, a acelei ,,discipline a spiritului” ce va primi mai târziu numele de filosofie.
De ce se numesc ,,presocratici” până și cei ce îi erau contemporani lui Socrate?
Cel mai bun răspuns îl oferă A.C. Grayling (Istoria filosofiei, ed. Trei, p. 29), care explică faptul că savanții au recunoscut o considerabilă diferență de interes între ei și sistemul lor de referință, Socrate. Dacă acesta își orientează atenția mai ales asupra eticii, presocraticii au fost preocupați exclusiv de studierea naturii și originilor lumii. Prin urmare, savanții au apelat chiar la numele oferit acestora de către Aristotel, cel de phusikoi – fizicieni.
Care a fost viziunea lui Thales asupra naturii și originii universului?
Primul dintre „fizicieni” este Thales, venit din Ionia, un grup de orașe și așezări (unul dintre acestea fiind Milet) dezvoltate de către atenieni pe țărmurile estice ale Mării Egee. Acesta a fost astronom, matematician și un inginer de seamă, în ciuda reputației sale de gânditor deconectat de cele lumești, precum reieșea din scurta anecdotă. Deși în Politica, Aristotel relatează că desconsiderarea și deprioritizarea valorilor materiale de către Thales ar fi determinat starea de sărăcie în care se spune că a trăit (fapt pentru care era profund criticat și neînțeles de către contemporanii săi), acesta a dat dovadă în mai multe rânduri de o autonomie desăvârșită. Relevantă este celebra sa predicție anterioară unei recolte foarte bogate, după o perioadă îndelungată în care studiase evoluția vremii și a precipitațiilor. Acesta a închiriat toate presele de măsline din Milet, urmând să le reînchirieze ulterior pentru un preț mult mai bun proprietarilor care l-au implorat să îi ajute, demonstrând astfel că, după cuvintele lui Aristotel, „filosofilor le este ușor să facă avere când vor, însă nu la aceasta năzuiesc ei” (Politica).
Un alt argument decisiv ce susține simțul practic al lui Thales este redat de povestea conform căreia acestui i-a fost cerut ajutorul chiar de conducătorul Lydiei, regele Cresus. Acesta l-a rugat să găsească o modalitate de a facilita traversarea râului Halys pentru armata sa, fără a mai fi nevoit să construiască un pod. Acesta, cu o ingenioasă aplicație derivată cunoștințelor sale de fizică, a amplasat tabăra armatei pe mal, urmând să sape un șanț în jurul ei. După devierea cursului râului, făcându-l astfel să curgă pe ambele flancuri ale fâșiei de pământ pe care era stabilită tabăra, adâncimea apei a scăzut considerabil, râul putând fi acum traversat la pas cu lejeritate, în ambele sensuri.
Aceste două evenimente sunt semnificative deoarece contribuie la înțelegerea ideilor lui Thales și a motivelor pentru care le susținea. În dorința de a desfășura o cercetare cât mai riguroasă, acesta a căutat să identifice arche-ul cosmosului, cuvânt ce se traduce prin „principiu”, iar racordat la context semnifică „din ce se naște și/sau este alcătuit universul”. Conform accepției lui Aristotel, arche este „acela din care provin toate lucrurile la început și în care, pierind, se istovesc la sfârșit”. Pe acesta, presocraticii îl „socoteau ca element și principiu al celor existente” (Metafizica). Opțiunea pentru acest rol în viziunea lui Thales a fost (în conformitate cu tema generică a proiectului): apa.
Care a fost raționamentul din spate? Pe de o parte, apa este omniprezentă – în mări, oceane, ape curgătoare, ploaie, în 92% din plasma sângelui nostru etc. și este în sine indisepensabilă apariției și întreținerii oricărei forme de viață. Mai mult, apa este singura substanță despre care Thales știa că poate ocupa toate cele trei stări de agregare. După cum am argumentat în primul paragraf, mai puțin important este obiectul identificat drept arche de către Thales, accentul căzând pe metodele pe care el le-a utilizat pentru a-l determina și conceptele pe care le poate „debloca” în gândire. Nu s-a axat pe legende, mituri, scripturi, învățături sau tradiții, acele forme de cunoaștere prin coerență; în schimb, s-a bazat pe observație și rațiune. Contrastul dintre Thales și Hesiod este zguduitor, abordarea descrierii figurative a lui Hesiod fiind deja insuficientă în contextul modelelor teoriilor ce puteau fi susținute prin observație și rațiune, după cum erau cele pe care începea să le conceapă Thales.
Concluzie
Analizată prin prisma unghiurilor mai multor discipline, după cum își propune acest proiect, importanța apei poate părea a fi redusă încă de la început la chestiunile de ordin epistemic. Într-adevăr, oricine își poate imagina un scenariu contrafactual în care apa ar dispărea subit. Consecința dispariției vieții la scurt timp este consecința intuitivă. Însă din concretul apei, din substanța observată în toate organismele vii și în toate stările de agregare, o întreagă dimensiune conceptuală este deschisă, prin întrebările pe care, de data aceasta în sens invers, un răspuns le poate trezi. Așa cum explica vocea lui Socrate în dialogul Phaidon (scris de către Platon), „obiectul pe care îl văd în clipa aceasta năzuiește să semene cu altă realitate”. Dacă relația dintre empiric și abstract deservea ilustrarea explicației rememorării drept argument al imuabilității sufletului în dialog, eu voi împrumuta extensia unui proces care stă la baza tuturor științelor: formularea unei teorii, respectiv ipoteze plecând de la evidențele unui fenomen concret. La scurt timp, spre exemplu, complexitatea arche-ului găsit de Anaximandru crește complexitatea exponențial: apeiron-ul, adică „indefinitul” ori „infinitul”. Așadar, este suficient un simplu catalizator pentru a seta dictonul și a iniția cursul întregii culturi de gândire universală, în cazul speciei noastre, parte din geneză făcând incontestabil chiar apa.